Aşa cum se cuvine unui drumeţ cu inima bună, te salut în timp ce paşii mei îţi pătrund în casă. Îmi scot haina de ploaie şi tuşesc grav. Încă din tonul vocii se simte setea mea. Mulţumesc pentru paharul de apă proaspătă; mă aşez în colţul mesei şi încep a-ţi povesti cu ochii trişti, cu inima răvăşită şi cu un zâmbet… aşa de şters pe chip. Mulţumesc încă o dată că m-ai primit! Am tot alegat în lung şi-n lat să primesc un răspuns întrebării mele: De ce? De ce nu-L mai înţeleg pe Dumnezeu?
De ceva vreme zâmbetele mele sunt tot mai triste, inima mea tot mai secătuită de dor şi simt că ceva lipseşte. Mă simt de parcă Dumnezeu, care locuia într-un ungher al inimii mele, a plecat. Şi… da, dacă stau să privesc în acel colţ, nu găsesc decât un bilet pe care scrie: „Să nu uiţi niciodată cât de mult te iubesc!”. Şi semnează în dreapta, jos, „Hristos”.
Cum aş putea să-L mai înţeleg pe Hristos? În fiecare zi am încercat măcar câteva clipe să stau de vorbă cu El. am încercat să fac binele, am încercat să ajut. De ce a plecat? Cum aş putea să-L mai înţeleg pe Hristos?
Dar te-ai întrebat măcar pentru o clipă dacă nu cumva tu L-ai alungat?
Cum?! Crezi că eu L-aş fi alungat? Nu, nu aş face asta niciodată! Îl doresc pe Hristos în viaţa mea! Nu L-aş alunga din inima mea niciodată! Niciodată!!! Şi înţepenesc la gândul că L-am făcut să se simtă ca un străin în inima mea… sau, cel mult, ca un musafir.
Mai iau o gură de apă şi strâng paharul în mâini, gândindu-mă la cum s-o fi simţit El, în inima mea. De ce nu mi-am dat seama că trebuia să-I vorbesc ca unui prieten şi nu ca unui străin, că trebuia să râd şi să plâng pe umărul Lui în loc să înghit în sec de fiecare dată când inima sta gata să-mi răbufnească?
Nu am înţeles de ce a plecat! Dar poate că nici măcar n-a fost vreodată în inima mea. Poate că doar am crezut. Însă dacă a fost şi dacă a lăsat acel bilet: „Să nu uiţi niciodată cât de mult te iubesc!”… oare cum aş putea să înţeleg o astfel de iubire? Eu… nu merit atâta iubire! De ce mă iubeşte când eu nici pe departe nu sunt aşa cum El îşi doreşte să fiu? Cum aş putea să-L mai înţeleg pe Dumnezeu?
Mă mai gândeam la atâtea momente din viaţa mea, în care problemele şi întrebările au dat năvală, când inima mi-a fost rănită, când am fost la un pas de moarte şi lucrul pe care l-am simţit a fost că lui Dumnezeu nu-i pasă, că nu-L interesează amănuntele din zilele mele grele, cu nori. Cum să înţeleg un astfel de Dumnezeu care, în timp ce îmi spune că  Îi pasă, îngăduie atâtea furtuni în viaţa mea? Cine să-L mai înţeleagă pe Dumnezeu? – îmi tot repetam în minte şi mă-ngrozeam la gândul că nu însemn nimic pentru El!
Şi după ce-am alergat o bucată bună de drum ca să-mi liniştesc sufletul şi lacrimile, m-am oprit în dreptul unui copac. Era aşa de frumos! Parcă şi acum văd, parcă îi simt şi acum umbra răcoritoare… Şi am înţeles că acel copac a fost creat pentru mine, că întreaga natură poartă semnătura lui Dumnezeu pentru ca eu să mă bucur de ea. Şi-atunci, cum aş putea să-L înţeleg pe Dumnezeu?
Chiar dacă îţi este greu să crezi asta, totuşi Lui Dumnezeu îi pasă de tine mai mult decât crezi!
Cum? Lui Dumnezeu îi pasă de mine? Şi-atunci, furtunile?! Problemele mele?! De ce le-a îngăduit un Dumnezeu care a creat acest univers pentru om, pentru mine?
Dar dacă acele momente pe care tu le numeşti „furtuni” ţi-au fost îngăduite având menirea de a te ajuta să-L descoperi pe Dumnezeu, de a te apropia mai mult de El, tot nu L-ai înţelege? Ai continua să spui că lui Dumnezeu nu-I pasă? El era acolo, lângă tine, când furtunile păreau să-ţi doboare corabia. Însă tu ai preferat să priveşti la valuri în loc să priveşti la viaţa din tine, dată de El şi ocrotită în palmele lui Dumnezeu. Puteai chiar să fii plină de bucurie tocmai pentru că ştiai că alături de tine este Dumnezeu.
Nu înţelegeai de ce te iubeşte când tu nu meritai asta?
Spune-mi măcar un om care merită să fie iubit! Spune-mi ce-ai putea să faci ca să meriţi o dragoste ca a Lui? Poţi să-I câştigi dragostea? Sau…poţi să-L opreşti să te mai iubească? Pentru asta ai fost creată, te-a creat cu un scop: să fii iubită de El! Acum…Îl înţelegi pe Dumnezeu?Cu răsuflarea tăiată şi cuvintele pe jumătate nerostite de uimire, nu mai pot rosti decât atât: „Acum îl înţeleg pe Dumnezeu!” Am ales să tac înaintea Lui, am ales să încetez să mai cârtesc lăsându-L pe El să-mi facă de înţeles ceea ce nu înţeleg, să dea sens lucrurilor care par să nu aibă sens! Iar când sunt lucruri pe care nu trebuie să le înţeleg, am învăţat să accept asta, admirându-L pe Dumnezeu pentru promisiunea că va veni şi acea zi în care nu-mi va mai rămâne nimic neînţeles!
Dacă şi ţie ţi se pare uneori de neînţeles Dumnezeu, deschide-ţi ochii şi urechile inimii… Dumnezeu vrea să te lase să Îl vezi, vrea să te lase să Îl auzi… Vor rămâne mereu lucruri pe care nu le vei înţelege când vine vorba de Dumnezeu. Nici să nu avem o astfel de pretenţie… Poate tocmai din acest motiv Dumnezeu are un farmec aparte, poate asta îi dă unicitate…
Mulţumesc încă o dată pentru paharul de apă! Te las acum! Rămâi cu bine!